Ştiu că în această perioadă a anului eşti foarte aglomerat de scrisorile primite din toate colţurile lumii. Ştiu că eşti bătrân şi obosit, dar mai ştiu şi că sărbătorile de iarnă şi turta dulce îţi dau, an de an, mai multă energie decât are un copilaş lăsat să scotocească printre cadouri. Aşa că nu găsesc niciun motiv pentru care nu ai citi cu atenţie şi scrisoarea mea. În plus, promit să fiu scurtă în ceea ce am de spus, ca să nu-ţi obosească ochii prea tare.
În primul rând aş vrea să-ţi mulţumesc pentru că, deşi an de an ţi-am cerut poate lucruri care mai de care mai trăznite, tu mi-ai ascultat mereu doleanţele şi mi-ai adus ce am vrut. Mulţumesc pentru păpuşile primite în copilărie, pentru gesturile frumoase făcute de persoane la care nu mă aşteptam, pentru ninsorile extraordinare, pentru priveliştea pe care am admirat-o anul trecut şi pe care nu o voi uita niciodată şi, mai ales, pentru toate speranţele înstelate pe care le aşezi sub brad la Crăciun. Nu ştiu dacă am văzut poate prea multe filme de science fiction, dar, anul acesta, aş vrea să te rog Moşule, dacă poţi, să îmi aduci o putere specială. Aş vrea ca îmbrăţişarea mea să vindece suflete şi să încălzească priviri. Aş vrea ca zâmbetul meu să dizolve sarcasmul. Prezenţa mea să aducă linişte, iar glasul meu să emane numai bucurie. Aş vrea să-i pot iubi pe toţi mai mult şi să ştiu să o arăt mai bine. Făgăduiesc că nu am să folosesc această putere împotriva cuiva, ci doar am să ajut cât mai mulţi oameni. Dacă nu se poate şi nu se poate să îmi aduci acest cadou (şi îmi închipui că vei face tot posibilul ca să îmi îndeplineşti totuşi dorinţa), aş vrea Moş Crăciune ca toţi oamenii, pe care îi iubesc, să zâmbească. Îţi cer să însănătoşeşti părinţi, să dai în dar speranţe sub formă de acadele şi să împaci suflete ce zac în umbră, să călăuzeşti paşi spre drumul potrivit sau spre slujba mult visată. Îţi cer să oferi câte o cană cu ciocolată caldă, cu aromă de scorţişoară, tuturor prietenilor mei pe care îi vei găsi rătăcind mânioşi. Şi dacă crezi că şi asta este prea mult, adu-l atunci rogu-te pe titanul Atlas să ridice, măcar pentru o perioadă, toată povară de pe umerii familiei şi prieteniilor şi colegilor mei. Să-i salveze astfel de pe plantaţiile Tristeţii şi ale Deznădejdii. Pe scurt, Moş Crăciune, îţi cer un pic de culoare şi lumină. Îţi cer un sfârşit de an plin de iubire şi speranţe. Aş vrea Moşule să îndulceşti un pic mai mult viaţa, să aprinzi credinţa şi să poleieşti cu argint tot cerul.
Mulţumesc pentru că mai ascultat. Te aştept cu dulciuri multe, Ana
Îmi place să citesc, dar dacă ştiu că prietenii mei abia aşteaptă să mă asculte povestindu-le aventurile prin care trec eroii din carte, am să citesc cu mai multă pasiune încă. În căutare de detalii şi arome. Şi sunt sigură că ştiţi diferenţa dintre o friptură la grătar, cumpărată de gata dintr-un supermarket, şi friptura făcută cu prietenii în faţa blocului. Diferenţa de savoare. Diferenţa în bucuria cu care mănânci. Şi chiar diferenţa în mirosul fripturii şi al hainelor tale în urma ospăţului. Ca un oraş nou şi gol aşa este traiul fără prieteni. Ca un sătuc verde, cu multe case ţuguiate aşa este viaţa înconjurată de amici. Şi câte arome care de care mai savuroase găseşti în tocana de cartofi când nu stai singur la masă!
Caut de ceva vreme o metodă de a trăi mai bine. De a iubi mai mult. De a cânta mai cu foc şi de a râde măcar o oră în fiecare zi. Caut un mod de a uita de neplăceri. De datorii sau de lovituri. Caut probabil lucrul după care toată lumea scotoceşte, şi anume: secretul fericirii. Şi, poate doar întâmplător, mi-a trecut prin minte zilele trecute cum că o mare parte a Raiului pământean sunt amintirile şugubeţe pe care le împarţi cu prietenii. Sentimentul că cel cu care ai împărtăşit atâtea te va sprijini neîncetat este probabil chiar poarta către aceast Rai. Pentru că ce poate fi oare mai relaxant şi liniştitor decât o discuţie alungită cu un bun prieten? Să despici firul în patru. Să agiţi vechile reflecţii intense asupra lumii şi să linişteşti temerile de mâine. Să plănuieşti călătorii şi să cutreieri vârfuri alături de cel mai bun prieten. Să mângâi umărul care ţi-a adăpostit lacrimile. Să râzi în hohote.
În această căutare a mea pentru ceva mai mult, am dat de curând peste un citat din spusele lui Muhammad Ali, citat care mi-a confirmat gândurile, care mi-a întărit credinţa în acest Rai pământean. Fragmentul suna cam aşa: „Prietenia e lucrul cel mai greu de explicat. Nu este ceva ce se poate învăţa la şcoală. Dar dacă nu ai învăţat ce înseamnă prietenia înseamnă că nu ai învăţat nimic.” Şi sunt totuşi atâţia care nu învaţă vreodată să fie prieteni adevăraţi. Câţi dintre noi nu aşteaptă mereu o mână prietenească să-i bată pe umăr la nevoie, dar nu ştiu să ofere poate niciodată acelaşi lucru la rândul lor? Ce înseamnă să fii prieten? De cele mai multe ori îţi dai seama când cei din jurul tău îţi pot oferi sentimentul de siguranţă specific apropierii unui prieten sau nu. Dar cum îţi dai seama dacă cel din faţa ta primeşte suficientă afecţiune din partea ta? Cum poţi învăţa să fii un prieten adevărat?
Am auzit destul de des în ultima vreme că un om de succes îşi alege cu grijă prietenii cu care ar putea urca pe muntele abundenţei. Pare oarecum brutală afirmaţia, dar până la urmă mereu trebuie să avem grijă cu ce fel de oameni ne împrietenim. Mai problematică decât existenţa unei idei răutăcioase în aceasta afirmaţie, cred eu că este posibilitatea ca prietenii pe care ţi alegi să nu îţi împărtăşească sentimentele în totalitate. Să caute şi ei, la rândul lor, alţi oameni cu care să escaladeze muntele mai sus amintit. Oameni mai potriviţi decât tine poate pentru a urca panta respectivă. Şi când această posibilitate devine reală îţi aduci aminte de prietenii lăsaţi în urmă. De aromele delicioase ale drumeţiilor, de satele mici şi verzi, şi de firele pe care le-aţi despicat împreună în patru.
Să reînnozi o prietenie pierdută poate fi foarte dificil, aşa că, dacă nu îţi plac oraşele noi şi goi, mai bine ai grijă de prietenii pe care îi ai. Şi fii atent la cei noi care te aşteaptă. Tocmai pentru că există o mare diferenţă între o friptură la grătar, cumpărată de gata dintr-un supermarket, şi friptura făcută cu prietenii în faţa blocului.
În dimineaţa aceasta am descoperit că frunzele tuturor copacilor din faţa ferestrei mele erau albastre. Am observat apoi o mică vrăbiuţă care parcă strânsese, o dată cu răsăritul soarelui, toate culorile curcubeului în aripile sale. Un câine bătrân, care şedea lângă zidul blocului, mă priveşte cu înţelepciune parcă şi-mi urează „bună-dimineaţa” cu grai uman. Mă întorc, puţin uimită, spre mine însămi şi, pentru prima dată, îmi dau seama că am mai crescut puţin. Că zâmbesc. Că sunt ceea ce-mi doream să fiu cu ceva ani în urmă.
Înţeleg de ce toate acestea vă pot părea simple piese ale unui vis simpatic. Dar dacă sunt mai mult de atât? Dacă ar fi simple piese ale unei dimineţi perfect normale?
Ascultam ieri o cunoscută doamnă din lumea oratorilor motivaţionali, Ramtha, vorbind despre modul cum, dimineaţă de dimineaţă, înainte ca lumea noastră interioară să-şi aducă aminte de cea exterioară şi să se conformeze ei, putem să decidem ce fel de zi vom avea. Putem fi prezenţi în acel prim moment al zilei şi să hotărâm noi toate evenimentele de care vom avea parte pe parcursul ei. Putem alege aventurile pe care vrem să le trăim. Putem stabili pe cine să iubim. Putem rezolva toate problemele de la muncă în doar câteva secunde. Atât cât îi ia minţii noastre să se trezească şi să-şi aducă aminte parametrii în care poate gândii şi limitele personalităţii noastre. Atât cât ne ia pentru a ne aminti care sunt marginile cutiei în care trăim. Dar, spune Ramtha, dacă reuşim să fim prezenţi în acea primă clipă şi să precizăm universului exact ce dorim pentru ziua în curs, mintea va uita de parametrii, limite, constrângeri. Realitatea la care ne vom trezi va fi cea pe care am hotărât-o chiar noi cu numai câteva secunde în urmă.
Putem astfel să ne recreem pe noi înşine zi de zi. Avem posibilitatea infinitului şi putem fi tot ceea ce vrem să fim. Astăzi – un om zâmbitor, mâine – un om bogat. Sau poate un veşnic călător, poate un poet renumit. Putem fi orice. Chiar şi un amic spadasin de-al lui D’Artagnan sau un forţos klingonian într-o lume Star Trek. Putem, pentru că noi creem lumea zi de zi. Şi nu găsesc niciun motiv pentru care să nu încercăm, chiar dacă numai pentru a ne distra puţin înainte de începutul unei noi zile, să ne gândim cum am vrea de fapt să fie restul zilei.
Drept pentru care eu am ales în această dimineaţă că vreau să fiu întâmpinată de zâmbete oriunde mă duc. Astăzi vreau să ascult melodiile care mi-au fermecat adolescenţa, interpretate de Bon Jovi. Vreau să-mi încălzesc sufletul cu o cană de ciocolată caldă. Să cunosc oameni interesanţi. Vreau ca toată lumea să-mi zâmbească. Şi bogaţii şi călătorii şi poeţii renumiţi. Şi frunzele albastre şi câinii înţelepţi. Şi, de ce nu, chiar şi klingonienii.
Trec pe drum şi observ cu bucurie cum, nu doar plantele, gâzele şi păsările revin la viaţă odată cu soarele, ci şi oamenii. Rând pe rând se lasă convinşi că dinţii balaurului, care ţinea soarele prizonier, au început să se topească. Cu oarece speranţă, tot mai mulţi deschid geamurile şi privesc către cer. Trec pe drum şi văd peste tot astfel de ferestre deschise la maximum. Feţele oamenilor sunt mai zâmbitoare. Străzile sunt pline, din nou, de zgomot. Câinii latră parcă mai voioşi ca niciodată. Trec pe drum şi îmi las pielea să se răsfeţe un pic cu mângâierea adierii primăvăratice.
Mă bucur de câteva zile de frumuseţea acestor prime clipe de primăvară ale anului. Mă bucur ca un copil. Şi, tot copilăreşte, mă mir de magia razelor de soare. A venit primăvara. Abia aşteptam.
Voi aţi ieşit din casă astăzi? Aţi văzut cât de strălucitor este cerul? Aţi simţit parfumul îmbietor al ghioceilor? Dacă nu-l ghiciţi în apropierea voastră, mergeţi în piaţă sau pe Centru, unde vânzătorii aşteaptă să vă încânte şi anul acesta cu oferta lor de mărţişoare (Din păcate însă, aceasta este prea puţin originală, prea puţin nouă.). Printre ei veţi găsi şi câţiva vânzători de flori. Luaţi un buchet de ghiocei. Împarfumaţi-vă ziua cu mirosul lor. Învăţaţi să respiraţi profund. Bucuraţi-vă de ei şi primiţi învăţătura ghioceilor. Pentru că ei s-au luptat cu multă pasiune, cu frigul şi zăpada, pentru a răsări acum şi pentru a ne înfrumuseţa un pic zilele. Ei, parcă şi durerea de cap ţi-a trecut, acum că ai mirosit ghioceii.
Anotimpul este abia la început. Încă nu e totul atât de colorat pe cât mi-ar plăcea, dar de abia aştept ca ochii mei să zărească verdele crud al primelor frunze. Să număr câte note sunt în trilul fermecat al vrăbiuţelor. Câte nuanţe există în vopseaua proaspătă a firului de iarbă.
Deşi îmi place mult Sadoveanu, întotdeauna mi s-au părut greoaie pasajele sale de descrieri ale naturii. Superbe, dar greoaie. Poate pentru că am crezut întotdeauna că adevăratul sentiment de încântare în faţa naturii nu poate fi descris cu adevărat. Acum însă nu mă pot opri din descrieri. Nu vreau să spun că ar exista vreo asemănare între mine şi Sadoveanu. Nici pe departe. Dar pur şi simplu nu mă pot înfrâna din a vă reda rapsodia luminoasă a primăverii, încântarea naturii în faţa mângâierilor soarelui. Îmi pare rău, dar nu aveţi decât două alternative. Citiţi cu plăcere şi apoi ieşiţi puţin pe fereastră pentru a saluta primăvara abia sosită în oraş sau săriţi peste aceste fragmente, la fel cum făceam şi eu, în adolescenţă, cu pasajele descriptive din operele lui Sadoveanu.
Plimbaţi-vă. Oriunde aţi fi, coborâţi din maşină, lăsaţi durerile în pat şi plecaţi de lângă ele, abandonaţi măcar pentru zece minute jocurile de pe calculator, luaţi ciorba puţin de pe foc şi ieşiţi la o scurtă plimbare. Momentele acestea primăvăratice nu vi le va mai aduce nimeni şi nimic înapoi. Şi fiţi recunoscători. Pentru soare. Pentru viaţă. Pentru familie şi prieteni. Pentru această nouă primăvară.
Mulţumiţi ochilor pentru că puteţi vedea zâmbetele celor din jurul vostru. Pielii pentru sensibilitatea ei, datorită căreia simţiţi totul. Urechilor pentru că puteţi auzi cuvintele frumoase şi cântecele preferate.
Mergeţi pe drum şi observaţi plantele, gâzele şi păsările care revin la viaţă odată cu soarele. Câinii latră parcă mai voioşi ca niciodată. Mergeţi pe drum şi răsfăţaţi-vă un pic cu mângâierea adierii calde.
Bine ai venit, Primăvară!
Heath Ledger a murit. Încă unul dintre cei mai talentaţi actori ai scenei internaţionale a ales calea eşecului. Încă un tânăr cu şanse frumoase de viitor, iubit de atâţia oameni şi plin de şarm a uitat să iubească viaţă pentru tot ceea ce este ea. A optat pentru înfrumuseţarea ei cu ajutorul drogurilor. A ales frica în locul iubirii. A preferat anxietatea. Strălucirea privirii sale a murit.
Vestea a fost pentru mine un şoc. Încă nu-mi vine să cred. Mi se derulează în minte secvenţe din “10 Things I Hate About You” (pe care cred că l-am văzut de cel puţin 20 de ori) şi “Cassanova” şi acolo – în mintea mea – este cât se poate de viu.
Singurul lucru la care mă mai pot gândi este poezia “Ultima oră”, a lui Minulescu: “(…) Povestea lui ? / Hm ! … / Povestea mea- / A mea /A ta / Şi-a altora ! … / Acelaşi accident de circ, banal… /O zi relache, / Şi – apoi, la fel, /Cu-aceeaşi balerina lângă el /Alt acrobat … /Alt salt mortal !…”
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Monden/82028/
Ascultam ieri dimineaţă o emisiune radiofonică, care dezbătea corectitudinea limbii române vorbite în prezent. Moderatoarea emisiunii, alături de o doamnă profesor universitar şi de senatorul Adrian Păunescu erau cu toţii de acord asupra faptului că actuala limbă română vorbită în popor nu este una dintre cele mai corecte.
Pe lângă exemplele de greşeli gramaticale (folosirea lui „care” în loc de „pe care” etc.) şi ortografice făcute de populaţie, cu un oarecare ajutor şi din partea mass-mediei, senatorul Adrian Păunescu a comparat limba vorbită astăzi cu cea folosită de Eminescu, în favoare evidentă a celei din urmă.
Cu toate că sunt de acord asupra celorlalte puncte din discuţie – românii au uitat într-adevăr să-şi iubească şi să-şi respecte limba, vorbind-o corect – nu cred totuşi că suntem cu toţi genii ale limbii. Da, trebuie să vorbim şi să scriem corect, dar nu putem să ne comparăm limbajul cu cel al lui Eminescu, Caragiale sau Nichita Stănescu.
O societate în care limbajul poetic, metaforele şi abstracţiunile ar fi folosite în mod curent ar putea fi o societate interesantă şi chiar amuzantă, recunosc. Dar, după un timp, limbajul ar deveni obositor şi fals. Cum ar fi să auzim ţăranii (sau ţiganii intermediari) vânzându-şi marfa în piaţă pe versuri plastice? Am împrumuta din limbajul lui Caragiale pentru a ne certa cu funcţionarii atunci când e nevoie?
O limbă frumoasă, clară şi corectă, o limbă vie, cred eu, este aceea în care oamenii pot exprima atât poezia vieţii lor cât şi prozaismul deplin. Nu versurile trebuie introduse în limbajul zilnic al trecătorului oarecare, ci gramatica unei limbi care ne însoţeşte, prin bune şi rele, de veacuri.
Am învăţat să iert mai uşor, mi-am găsit puterea în sinceritatea sentimentelor şi am studiat căderea prin rostogolire. Am descoperit gustul salatei bulgăreşti şi am râs plină de speranţă când am văzut pădurea acoperită de zăpadă. Am lăsat vântul să-mi treacă prin păr la fel cum trecea şi prin brazii înalţi de munte, iar firele de nisip de pe malul mării mi-au mărturisit că le place să strălucească în soare mai mult decât orice altceva.
Este la modă, în această perioadă, trecerea în revistă a întâmplărilor anului 2007 şi alcătuirea de liste cu dorinţe şi planuri pentru mult mai plinul de speranţe 2008. Facem retrospectiva a tot ceea ce a fost bun sau rău, greu sau uşor, dorit sau impus. Căutăm steluţele argintii ascunse printre nori şi planificăm ca la anu’ să ne găsim propria sabie vrăjită Excalibur cu care să distrugem norii întunecaţi.
Am avut un an 2007 frumos, plin de evenimente ce m-au ajutat să mă cunosc mai bine pe mine însămi, dar şi pe cei din jurul meu. Şi nu pot spune că am rămas deziluzionată. Desigur că dezamăgirile şi supărările nu m-au ocolit. Dar am înţeles că oamenii acţionează întotdeauna conform propriilor aşteptări, credinţe şi experienţe, nu joacă după cum vreau eu. Am învăţat astfel să am mai multă încredere. Am avut un an cu întâmplări ce m-au ajutat să-mi cultiv cu folos atitudinea pozitivă asupra vieţii. Un an care m-a deprins să am mai multă răbdare, să critic mai puţin, să cânt mai mult. Mi-am obosit vecinii ascultând jazz la maximum, dar m-am răzbunat astfel pentru toate nopţile în care manelele mi-au fost cântec de leagăn. Am avut un an superb care, mai mult decât orice altceva, mi-a dăruit puterea de a-mi exprima sentimentele cu mai multă căldură.
Nu mi-am făcut încă o listă cu ce aş vrea de la Prea-Bunul-An 2008, dar am câteva idei pentru Dorinţa-De-La-Miezul-Nopţii. Aş vrea să urc puţin în podul fantastic al copilăriei şi să-mi iau de acolo puterea miraculoasă de a vedea totul cu ochi de copil. Aş vrea o bucăţică din Muntele de Vată de Zahăr şi o salată din Grădina Ursului. Aş vrea curajul de a visa la zâne îndoit de puterea de a împărtăşii apoi tuturor măcar puţin din visul meu. Şi aş vrea, mai presus de toate, să merg fără ezitare înainte, să mă aventurez mai hotărâtă în neprevăzut şi să mă înconjor mereu de prieteni vechi şi noi.
Dar tu? Ce vrei de la noul an? La ce speri cu adevărat? Am auzit că noul an va fi într-adevăr mai blând. Cred că asta înseamnă că poţi să ceri exact ceea ce îţi doreşti. Cel puţin eu aşa sper. Pentru că nu am de gând să-l las să scape prea uşor. Nu de data asta.
Am trăit, cu toţii, încă un an încărcat cu minuni, dragoste, dezamăgiri sau renunţări. Sperăm, ca în fiecare decembrie, la ceva mai bun în anul ce va să vie. Poate la puţină blândeţe. Un strop de afecţiune. Mai multă susţinere. Ne dorim sănătate, prosperitate, fericire. Mai puţine dezamăgiri. Sper să aveţi parte de ele. De toate. Vă doresc ca Noul An să vă încânte cu minuni şi să vă poarte pe aripi de spiriduş în toate cele 366 de zile ale sale.
La Mulţi Ani!
Îmi place să cred că ştiu cine sunt. Că definiţia mea este clară, sigură. Vizibilă pentru toţi cei care încearcă să mă cunoască un pic. Îmi place să cred că exteriorul este cât de cât în concordanţă cu interiorul. Că spun ce gândesc, că iubesc la fel cu sufletul, mintea şi trupul, că judec un pic înainte de a acţiona. Îmi place să cred că nu îmi fabric realitatea, ci o trăiesc.
Sunt mignona creaţă, care citeşte liniştită o revistă, în colţul cafenelei. Sunt fata cu ochelari care are mereu ceva de adăugat. Dar dacă, aşa cum spunea Neal Donald Walsh, toată lumea ar arăta la fel? Cum m-aş mai putea descrie atunci? Cum am mai putea să ştim cine suntem, dacă nu ne-am raporta la ceea ce nu suntem? Dacă toată luma ar fi mignonă, creaţă şi ar purta ochelari? Care ar mai fi descrierea mea atunci? Dacă nu ar exista oameni slabi, cum am putea spune cine este gras? S-ar potrivi oare atunci mai mult: tipa simpatică care poate râde în hohote în mijlocul străzii? Cea a cărei energie te poate copleşi uneori în mijlocul unei petreceri? Cine sunt eu? Cine suntem? Ce cuvinte ne-ar descrie oare mai bine?
Iniţial mi-a fost greu să înţeleg sensul cuvintelor lui Neal Donald Walsh: „În absenţa a ceea ce tu nu eşti, ceea ce eşti nu există.” Am priceput apoi, şi are dreptate căci, cum am putea ştii ce e binele dacă nu ar exista răul? Dacă nu ar fi oameni blonzi, nu ar mai exista nici noţiunea de brunet. Pentru că nu i-am cunoaşte definiţia. Pentru asta, mai mult decât pentru orice altceva, ar trebui să iubim din toată inima pei cei care nu sunt ca noi. Pentru că există şi pentru că ne dau siguranţa realităţii.
Şi atunci cine suntem? Cum te-ai descrie?
Doamna veselă căreia îi place să vorbească câte ceva cu toţi cei care trec pe sub fereastra ei? Tipul încruntat care cumpără în fiecare dimineaţă câte trei ziare şi o revistă, de la chioşcul din colţul străzii? Tânăra căreia îi place aşa de mult competiţia încât uneori uită că mai există şi bună dipoziţie pe lume? Cea al cărei unic moment fericit al zilei este prăjitura cu multă frişcă pe care o mănâncă seara în faţa televizorului? Bărbatul uşor cărunt care hrăneşte toţi căţeii din faţa blocului?
Ce anume te face unic? Care bucăţică din tine îi face pe cei din jurul tău să te iubească? Să te respecte? Să-şi aducă aminte de tine peste ani? Eu cred că toate la un loc. Zâmbetul, încruntarea, creativitatea, încrederea, teama. Toate sunt ale tale şi te definesc. Pentru toate acestea cel de lângă tine poate rosti acel magnific: „Te iubesc!”.
Suntem unici într-adevăr, dar unicitatea noastră, a fiecăruia, costă în cocteilul făcut de calităţi şi defecte, de felul cum ţinem ceaşca de cafea, de modul cum clipim poate mai des într-o lumină puternică, de cât de des întindem o mână de ajutor, de sunetul veseliei noastre, de forţa privirii şi de rapiditatea cu care ne ridicăm de jos, de preferinţa susţinută pentru filmele de desene animate sau pentru cele cu cowboy, de atitudinea noastră, de fiecare lucru pe care îl facem, îl gândim sau îl simţim.
“- Am auzit o povestioară drăguţă, zilele trecute, spune Morrie.
Închide ochii pentru o clipă şi eu aştept.
- Aşa. Este povestea unui mic val, care se rostogoleşte prin ocean şi se distrează grozav. Se bucură de briză şi de aerul curat până când, deodată, vede un alt val în faţa lui, spărgându-se de mal.
«Doamne, e groaznic! spune valul. Asta o să se întâmple şi cu mine!»
Apoi apare un alt val. Îl vede pe primul val, speriat, şi îl întreabă: «De de eşti trist?»
Primul val îi spune: «Nu înţelegi?! O să fim cu toţii zdrobiţi! Noi, valurile, vom dispărea! E groaznic!»
Al doilea val îi spune: «Nu, nu înţelegi. Tu nu eşti val, eşti parte din ocean».
Zâmbesc. Morrie închide din nou ochii.
- Parte din ocean, spune el, o parte din ocean.
Îl privesc cum inspiră, expiră, inspiră, expiră.”
Am dorit de mult să împărtăşesc cu voi aceste cuvinte. Dar abia astăzi am găsit timpul necesar. Atât! Cuvintele. Fără comentarii. Pentru mine acest fragment din “Marţi cu Morrie”, de Mitch Albom e suficient. Nu mai e loc de cuvinte 
„Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi” nu este doar o zicală adresată leneşilor, aşa cum am crezut mai mereu. Este o vorbă înţeleaptă spusă probabil de cineva care a înţeles fragilitatea timpului, efemeritatea vieţii şi esenţa iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.
Nu lăsa pe mâine zâmbetul pe care ai putea încerca chiar astăzi să-l îmbraci. Sunt sigură că ţi-ar veni ca turnat.
Nu lăsa pe mâine sucul pe care vrei să-l bei în compania celui mai bun prieten al tău, dar tot amâni pentru că tu crezi că nu ai timp. Nu lăsa pe mâine vorba de dragoste pe care ai putea să o spui celui drag. Nu lăsa pe mâine plimbarea pe care ţi-o doreşti atât de mult, fie ea într-o pădurice, unde plantele şi gâzele petrec în voie, sau prin marile magazine de pe strada principală.
Aşa cum probabil bănuiţi, această rubrică adăposteşte gândurile mele (încearcând desigur să fie de folos celor ce o citesc) legate de impresiile cele mai puternice pe care mi le lasă viaţa şi oamenii din jurul meu. De data aceasta cea care a lansat o mulţime de emoţii şi întrebări în mintea mea a fost o carte. Este vorba de romanul „Marţi cu Morrie”, de Mitch Albom. Eroul principal, care este pe moarte, se duce la înmormântarea unui prieten, iar la întoarcere declară deprimat: „Ce risipă! Toţi oamenii aceia spunând toate lucrurile acelea minunate, şi Irv n-a avut niciodată ocazia să le audă.”
Adevărul cuvintelor lui m-a izbit. Câte gânduri frumoase nu le considerăm neimportante şi trecem peste ele fără ca cel care a declaşat acele gânduri să le audă probabil vreodată?
Am trăi oare altfel dacă am fi cu adevărat conştienţi de moarte? De efemeritatea clipei? Oare am face exact aceleaşi lucruri şi am gândi la fel dacă am ştii că murim mâine? Câte dintre valorile noastre şi-ar mai păstra oare însemnătatea?
Ne-am lovit cu toţii, la un moment dat în viaţă, de mânerul dur al coasei morţii. Fie că este vorba de bunica care încerca prin poveşti să ne transmită câte ceva din realităţile vieţii, în timp ce mai smulgea câte o buruiană dintre plantele verzi de roşii. Sau de părinţii pe care o boală grea i-a prăpădit prea devreme. Sau de prietenul cu care construiam castele de nisip în primii ani ai vieţii. Sau de omul pe care o viaţă întreagă l-am considerat un model, dar pe care nu am mai apucat să-l cunoaştem cu adevărat. Sau, de ce nu, chiar de motanul cel bătrân, care se cuibărea iarna în spatele sobei să-şi mai încălzească puţin lăbuţele îngheţate. Cred că toţi am cunoscut, de la oarecare distanţă, moartea. Şi totuşi foarte puţini sunt acei oameni care o acceptă.
Şi spun asta pentru că, dacă am accepta cu adevărat moartea, ar trebui să apreciem cum trebuie tot ce avem. Tot ce ne este dăruit de către natură, de către viaţă, de către familie, prieteni sau colegi. Chiar şi de către cei pe care îi considerăm duşmani. Ar trebui să fim, astăzi, cei care vrem să fim.
Cuvintele pe care nu le exprimi astăzi, mâine îşi pierd sau îşi schimbă semnificaţia, asta în cazul în care îşi mai au rostul.
Ciorba din farfuria uitată pe masă nu o mai poţi mânca mâine. Pentru că va fi deja alterată. Îmbrăţişarea pe care astăzi eziţi să o dăruieşti, şi să o trăieşti totodată, mâine s-ar putea să nu mai fie bine primită.
Încetează să mai aştepţi până la primăvară, până vine zăpada, până ai copii, până te pensionezi sau până mâine. Pentru că, adevărul este, că nu ştim, de fapt, ce anume ne aduce mâine.
