câteodată şi eu mă mir. mă mir de lume, de viaţă şi mai ales de ceea ce poate face imaginaţia din om. cât de fericit este un om cu multă imaginaţie! cât este de puternic şi cât este de deosebit!

eu, spre exemplu, sunt o deosebită! (şi o narcisistă ) , dar asta nu mai contează. ) oricum, altceva vroiam să vă povestesc astăzi.

vroiam să vă spun despre cer şi despre verde, despre copaci şi zâne micuţe, despre auriu şi monstrul-de-sub-pat. vroiam să va spun despre toate acestea şi totuşi… despre nimic. depinde de voi. de cum priviţi toate acestea. depinde de ceea ce vreţi voi să vedeţi. (am văzut astăzi un film extraordinar de frumos despre fantastic, imaginaţie şi Peter Pan. şi nu mă pot abţine să nu zâmbesc. trebuie să mă înţelegeţi. )

şi cum să nu mă mir de imaginaţie dacă un simplu gest, un singur zâmbet te poate scoate uneori din cea mai adâncă depresie (bine, poate nu chiar cea mai adâncă, dar oricum… destul de adâncă )? şi cum să nu-mi doresc mereu această forţă lângă mine şi în mine, dacă cel mai rău monstru se poate transforma cu ajutorul imaginaţiei într-o pisicuţă iubitoare, firavă şi jucăuşă? şi cine în lumea aceasta mare nu-şi doreşte din când în când să evadeze pe aripile unui vultur uriaş, să zboare în lumină, să intre într-un curcubeu… ? cine?

să zâmbeşti dulce cerului şi Dumnezeu să-ţi trimită o mângâiere catifelată sub forma adierii. să te încrunţi sărat gâzelor şi verdele copacului din faţa ta să se aplece la pământ. să te miri de acru şi amar.

şi toate acestea cu ajutorul imaginaţiei. şi uneori mă mir că lumea se miră de mine…

ne topeşte căldura! a venit atât de repede şi e atât de puternică încât am uitat cum este să ne bucurăm de ea!
la fel de cald a fost şi-n anii trecuţi. şi atunci au murit oamenii pe străzi de căldură. diferenţa este că între timp ne-a lipsit o iarnă. lipsa acestui anotimp al poveştilor – iarna – ne-a făcut mai serioşi şi mai gravi. ne-a împovărat de mai multe griji şi ne-a furat o parte din imaginaţie.
eu am încercat să scap de acest “blestem”. adevărul este că nu mi-a reuşit în totalitate, dar cel puţin am încercat.

de exemplu, acum vreo trei săptămâni, cand primul val mai puternic de căldură a atacat limita suportabilului nostru, am încercat o luptă deschisă. ploile zilnice şi temperatura ridicată făcuseră din climatul nostru unul tropical. şi într-o astfel de dimineaţă, am realizat că am reuşit să călătoresc în India fără prea mult efort. aproape pe nesimţite. nu conta cum, important era că ajunsesem acolo.
şi am privit în jur. mare înghesuială (autobuzul – v-aţi dat seama!) şi vegetatie luxuriantă cât cuprinde. maimuţe jucăuşe, rele, dar jucăuşe. temple vechi aproape distruse de trecerea timpului şi climatul greoi (blocurile noastre, care par a mai avea putin până să cadă!). şi astfel, privind totul în jurul meu în felul acesta, căldura a fost mai puţin incomodă (de… daca am vrut să văd India, trebuia să suport şi climatul aferent! ).

săptămână acesta căldura m-a transportat direct în Sahara. caniculă, aer uscat, vânt (destul de puternic) fierbinte. neatrăgător am putea spune, dar aţi simţit nisipul? aţi simţit cum vă alunecă fineţea lui printre degete? aţi văzut miracolul dunelor? aţi auzit cum îşi şoptesc una alteia cu ajutorul vântului? eee, acum vă pare rău că aţi mers în Sahara?

cine nu doreşte astfel de călătorie?! şi mai este şi gratis . şi apoi, când toate vor fi trecut, nu vom aprecia oare mai mult o ploaie răcoroasă sau o briză de munte? eu cu siguranţă aşa voi face. oricum acum aştept o nouă călătorie. sunt chiar curioasă unde voi mai călătorii în… căldură.

nu mă daţi afară, că să ştiţi că eu intru şi pe geam!
au venit unii cu ideea că dacă tot nu scriu nimic pe aci pe blog să las locul altora. dar uite că nu vreau! adicătele ce? cuvintele mele nu sunt bune? chiar daca sunt din joi în Paşti .
oricum, promit sa fiu cuminte. nu mai scriu o data la două săptămâni, de acum – promit solemn! – scriu o dată pe săptămână .

scriu aici la îndemnul unui prieten.
de fapt habar nu am de ce fac asta. deşi scrisul a fost întotdeauna una dintre pasiunile mele (din care înca mai sper să fac şi ceva bani cândva ), jurnalele online nu m-au atras în mod deosebit niciodată. dar… presupun că toate au un început.

şi poate că într-adevăr am ceva de spus lumii .
despre ea însăşi – lumea, adicătele -, despre mine, despre… Lună şi altele.

momentan pot spune doar că’s obosită. e 12 noaptea şi Lumea mea tinde să fie cam feerică la ore din astea (“drogul oboselii” evident). aşa că orice aş scrie la această oră ar fi, probabil, neadevărat .
so long then!
ne mai auzim / vedem (curând sper!)