câteodată şi eu mă mir. mă mir de lume, de viaţă şi mai ales de ceea ce poate face imaginaţia din om. cât de fericit este un om cu multă imaginaţie! cât este de puternic şi cât este de deosebit!

eu, spre exemplu, sunt o deosebită! (şi o narcisistă ) , dar asta nu mai contează. ) oricum, altceva vroiam să vă povestesc astăzi.

vroiam să vă spun despre cer şi despre verde, despre copaci şi zâne micuţe, despre auriu şi monstrul-de-sub-pat. vroiam să va spun despre toate acestea şi totuşi… despre nimic. depinde de voi. de cum priviţi toate acestea. depinde de ceea ce vreţi voi să vedeţi. (am văzut astăzi un film extraordinar de frumos despre fantastic, imaginaţie şi Peter Pan. şi nu mă pot abţine să nu zâmbesc. trebuie să mă înţelegeţi. )

şi cum să nu mă mir de imaginaţie dacă un simplu gest, un singur zâmbet te poate scoate uneori din cea mai adâncă depresie (bine, poate nu chiar cea mai adâncă, dar oricum… destul de adâncă )? şi cum să nu-mi doresc mereu această forţă lângă mine şi în mine, dacă cel mai rău monstru se poate transforma cu ajutorul imaginaţiei într-o pisicuţă iubitoare, firavă şi jucăuşă? şi cine în lumea aceasta mare nu-şi doreşte din când în când să evadeze pe aripile unui vultur uriaş, să zboare în lumină, să intre într-un curcubeu… ? cine?

să zâmbeşti dulce cerului şi Dumnezeu să-ţi trimită o mângâiere catifelată sub forma adierii. să te încrunţi sărat gâzelor şi verdele copacului din faţa ta să se aplece la pământ. să te miri de acru şi amar.

şi toate acestea cu ajutorul imaginaţiei. şi uneori mă mir că lumea se miră de mine…