trecem în viaţă printre diferite imagini mai puternice sau mai comode. ne lovim de unele, iar altele ne lasă indiferenţi. dar cele mai importante sunt cele ce lasă semne în urma impactului. sunt cele ce ne modelează gândirea, simţirea, personalitatea. sunt cele ce ne ating.

am fost de curând într-o scurtă excursie prin sudul ţării. o zonă despre care cred că nu poate lăsa indiferent pe nimeni din cei care îi trec pragul. frumuseţea sa are o notă ceva mai ciudată. oamenii sunt altfel, cu totul altfel (dar nu vă imaginaţi chiar nişte extratereştri ). dogoarea soarelui e parcă mai autentică acolo decât oriunde în altă parte a ţării. şi Panait Istrati avea dreptate, sărăcia lucie a Bărăganului nu o poate împiedica pe Nerantzula să trăiască printre râsete şi plânsete pline de pasiune.

acolo am avut ocazia să mă lovesc de una dintre cele mai impresionante imagini pe care am putut-o trăi în această vară. am fost cu câţiva prieteni la Mănăstirea Dervent, în judeţul Călăraşi. o mănăstire foarte frumoasă, deşi relativ nouă, contrucţia este foarte clar dobrogeană. au fost păstrate la construirea ei toate elementele arhitecturale specifice acelei zone. am regăsit acolo inclusiv arcuirea cerdacurilor conacelor boiereşti. deşi căldura şi seceta excesivă îşi făceau simţită prezenţa peste tot, curtea mănăstirii părea a fi o cu totul altă lume. plantele irigate acordau din umbra lor celor ce intrau acolo. un izvor cu apă rece amorţea auzul cu ritmul său neîncetat.

am ieşit cu toţii din curtea mănăstirii îndreptându-ne spre maşină încă sub puternica impresie a ceea ce văzusem acolo, încă răcoriţi de apă şi verdeaţă. ca la aproape toate mănăstirile, lângă maşină ne aşteptau câţiva copilaşi cerşind, bucuroşi la vederea lucirii oricărei monede. un grup de jucăuşi între 5 şi 13-14 ani, români şi ţigani, arşi la fel de soarele nepărtinitor. după ce şi-au luat banii cerşiţi au mai cerut un singur lucru. Apă! au cerşit puţină apă.

Bineînţeles mirarea noastră a fost mare având în vedere abundenţa apei în curtea mănăstirii aflate la doar câţiva paşi. nu erau primiţi acolo. pentru că cerşeau. lăsaţi la poartă, în căldura extremă, nu aveau voie să intre în curtea mănăstirii ce adăposteşte miraculoasa cruce de piatră. am reuşit să găsim în maşină o sticlă de apă de 2 litri. le-am dat-o încă şocaţi de cererea lor şi am urcat în maşină să plecăm.

în urma noastră copii au format o ordine de ei ştiută pentru a putea bea toţi din apă. cei mai mari încercau să-şi mai sară rândul, dar coatele celor mici le mai opreau din avânt. nu cred că am văzut vreodată în viaţa mea pe cineva bând apă cu atâta sete, cu atâta dorinţă. poate doar în documentarele despre tărâmurile aspre ale Africii. nu cred că am văzut pe cineva mai fericit pentru o gură de apă. m-am simţit atât de puternică (eram mai presus de ei, eu aveam apă), dar atât de nesimţitoare, de laşă chiar. eu aveam apă şi nu o apreciam la adevărata valoare. eu am putut să intru în mănăstire să mă adăpostesc de secetă, soare şi rău, dar nu cred că am ştiut în acel moment cât de norocoasă sunt că pot face acest lucru. Ce norocoasă sunt în general pentru tot ceea ce am.

Ce norocoşi suntem cu toţii. Dar oare a mulţumit cineva vreodată pământului pentru apă?