„Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi” nu este doar o zicală adresată leneşilor, aşa cum am crezut mai mereu. Este o vorbă înţeleaptă spusă probabil de cineva care a înţeles fragilitatea timpului, efemeritatea vieţii şi esenţa iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.

Nu lăsa pe mâine zâmbetul pe care ai putea încerca chiar astăzi să-l îmbraci. Sunt sigură că ţi-ar veni ca turnat.

Nu lăsa pe mâine sucul pe care vrei să-l bei în compania celui mai bun prieten al tău, dar tot amâni pentru că tu crezi că nu ai timp. Nu lăsa pe mâine vorba de dragoste pe care ai putea să o spui celui drag. Nu lăsa pe mâine plimbarea pe care ţi-o doreşti atât de mult, fie ea într-o pădurice, unde plantele şi gâzele petrec în voie, sau prin marile magazine de pe strada principală.

Aşa cum probabil bănuiţi, această rubrică adăposteşte gândurile mele (încearcând desigur să fie de folos celor ce o citesc) legate de impresiile cele mai puternice pe care mi le lasă viaţa şi oamenii din jurul meu. De data aceasta cea care a lansat o mulţime de emoţii şi întrebări în mintea mea a fost o carte. Este vorba de romanul „Marţi cu Morrie”, de Mitch Albom. Eroul principal, care este pe moarte, se duce la înmormântarea unui prieten, iar la întoarcere declară deprimat: „Ce risipă! Toţi oamenii aceia spunând toate lucrurile acelea minunate, şi Irv n-a avut niciodată ocazia să le audă.”

Adevărul cuvintelor lui m-a izbit. Câte gânduri frumoase nu le considerăm neimportante şi trecem peste ele fără ca cel care a declaşat acele gânduri să le audă probabil vreodată?

Am trăi oare altfel dacă am fi cu adevărat conştienţi de moarte? De efemeritatea clipei? Oare am face exact aceleaşi lucruri şi am gândi la fel dacă am ştii că murim mâine? Câte dintre valorile noastre şi-ar mai păstra oare însemnătatea?

Ne-am lovit cu toţii, la un moment dat în viaţă, de mânerul dur al coasei morţii. Fie că este vorba de bunica care încerca prin poveşti să ne transmită câte ceva din realităţile vieţii, în timp ce mai smulgea câte o buruiană dintre plantele verzi de roşii. Sau de părinţii pe care o boală grea i-a prăpădit prea devreme. Sau de prietenul cu care construiam castele de nisip în primii ani ai vieţii. Sau de omul pe care o viaţă întreagă l-am considerat un model, dar pe care nu am mai apucat să-l cunoaştem cu adevărat. Sau, de ce nu, chiar de motanul cel bătrân, care se cuibărea iarna în spatele sobei să-şi mai încălzească puţin lăbuţele îngheţate. Cred că toţi am cunoscut, de la oarecare distanţă, moartea. Şi totuşi foarte puţini sunt acei oameni care o acceptă.

Şi spun asta pentru că, dacă am accepta cu adevărat moartea, ar trebui să apreciem cum trebuie tot ce avem. Tot ce ne este dăruit de către natură, de către viaţă, de către familie, prieteni sau colegi. Chiar şi de către cei pe care îi considerăm duşmani. Ar trebui să fim, astăzi, cei care vrem să fim.

Cuvintele pe care nu le exprimi astăzi, mâine îşi pierd sau îşi schimbă semnificaţia, asta în cazul în care îşi mai au rostul.

Ciorba din farfuria uitată pe masă nu o mai poţi mânca mâine. Pentru că va fi deja alterată. Îmbrăţişarea pe care astăzi eziţi să o dăruieşti, şi să o trăieşti totodată, mâine s-ar putea să nu mai fie bine primită.

Încetează să mai aştepţi până la primăvară, până vine zăpada, până ai copii, până te pensionezi sau până mâine. Pentru că, adevărul este, că nu ştim, de fapt, ce anume ne aduce mâine.

Mi-e teamă că dacă întind mâna să mi te apropii vei dispărea. Mi-e teamă că dacă mănânc această felie zemoasă de portocală, oricât de gustoasă ar fi ea, mă va durea stomacul. Mi-e teamă de criminalul sângeros din filmul de miercuri seară. Mi-e teamă că dacă nu mă ţin bine de balustradă voi cădea. Mi-e teamă că nu am să termin articolul la timp. Şi atunci nici măcar nu mă mai apuc să-l scriu. Mi-e teamă de maşini, de vântul ce se dezlănţuie cu putere, de oameni.

Ce este frica? Cine poate spune cu exactitatea ce înseamnă să fii curajos? Cine poate defini vitejia? Doar cei care le-au trăit pe toate complet.

Eu tind să cred că un om curajos este cel care îşi acceptă temerile şi apoi luptă contra lor. Acesta este un om puternic, care poate ajunge departe. Este acel prieten căruia, deşi îi este teamă că te poate pierde, îţi spune totuşi ce crede cu adevărat despre tine. Este cel care îmbrăţişează ziua de mâine cu zâmbetul pe buze, chiar dacă sufletul îi stă ascuns într-un colţ de teama a ceea ce l-ar putea lovi din faţă. Nu vă pare niciodată rău de lucrurile pe care le pierdeţi în viaţă din cauza fricii?

Aş vrea să fac atâtea, dar… dacă… Mi-ar plăcea atât de mult să… privesc cerul din mijlocul mării. Dar dacă mă acoperă apa? Dacă cenuşiul verde al mării se supără brusc şi spune valurilor să mă alunge? Dacă se rupe cerul brusc în două? Unde să mă ascund? Aş vrea să văd muntele de sus în jos. Să stau în vârf şi să zâmbesc poalelor sale. Dar… dacă… spiritele muntelui sunt mai jucăuşe decât mă aştept eu şi-mi fac vânt de sus? Aşa, într-o doară! Dacă bolovanul de sub pasul meu se spulberă în vânt? Şi dacă… Şi dacă… căprioara pe care vreau să o privesc în ochi mă ia pe sus, în coarne? Şi dacă… va râde de mine când îi zâmbesc?

Ne-ar plăcea poate de multe ori să putem vorbi celor de lângă noi liber, fără reţineri, fără spaimă. Dar dacă… se vor supăra pe noi? Dacă ne vor respinge, dacă nu vor fi de acord cu noi?

Vouă de ce vă este teamă? Haideţi! Spuneţi temerilor pe nume! Trebuie să le recunoaştem înainte de a putea lupta cu ele. Înainte de a le da la o parte. Înainte de a merge mai departe.

Fiecare sentiment merită cunoscut în de-aproape. Cum ai să ştii ce înseamnă dragostea dacă nu o laşi să te inunde, să o simţi cu toţi porii? Cum vei ştii ce aspecte poate lua gelozia dacă nu o laşi să te bântuie o după-amiază întreagă? Cum vei deosebi frica puternică de o uşoară spaimă trecătoare dacă eviţi întotdeauna să stingi lumina şi să păşeşti prin întuneric. Încearcă să priveşti în ochi monstrul de sub pat şi vei vedea cât de mic este de fapt. Este fragil şi poate la fel de speriat ca şi tine. Cu un simplu bobârnac îl poţi face să dispară pentru totdeauna.

Cel care nu se teme de nimic, nu are de fapt nimic de pierdut. Nici măcar pe sine însuşi. Teama este un sentiment ca oricare altul. Lipsa fricii te poate face un om incomplet în plan afectiv. Lasă-te în voia sentimentelor, dar nu le considera mai de preţ decât pe tine însuţi. Cunoaşte frica şi apoi arată-i cine-i stăpânul dând-o la o parte.