Am învăţat să iert mai uşor, mi-am găsit puterea în sinceritatea sentimentelor şi am studiat căderea prin rostogolire. Am descoperit gustul salatei bulgăreşti şi am râs plină de speranţă când am văzut pădurea acoperită de zăpadă. Am lăsat vântul să-mi treacă prin păr la fel cum trecea şi prin brazii înalţi de munte, iar firele de nisip de pe malul mării mi-au mărturisit că le place să strălucească în soare mai mult decât orice altceva.

Este la modă, în această perioadă, trecerea în revistă a întâmplărilor anului 2007 şi alcătuirea de liste cu dorinţe şi planuri pentru mult mai plinul de speranţe 2008. Facem retrospectiva a tot ceea ce a fost bun sau rău, greu sau uşor, dorit sau impus. Căutăm steluţele argintii ascunse printre nori şi planificăm ca la anu’ să ne găsim propria sabie vrăjită Excalibur cu care să distrugem norii întunecaţi.

Am avut un an 2007 frumos, plin de evenimente ce m-au ajutat să mă cunosc mai bine pe mine însămi, dar şi pe cei din jurul meu. Şi nu pot spune că am rămas deziluzionată. Desigur că dezamăgirile şi supărările nu m-au ocolit. Dar am înţeles că oamenii acţionează întotdeauna conform propriilor aşteptări, credinţe şi experienţe, nu joacă după cum vreau eu. Am învăţat astfel să am mai multă încredere. Am avut un an cu întâmplări ce m-au ajutat să-mi cultiv cu folos atitudinea pozitivă asupra vieţii. Un an care m-a deprins să am mai multă răbdare, să critic mai puţin, să cânt mai mult. Mi-am obosit vecinii ascultând jazz la maximum, dar m-am răzbunat astfel pentru toate nopţile în care manelele mi-au fost cântec de leagăn. Am avut un an superb care, mai mult decât orice altceva, mi-a dăruit puterea de a-mi exprima sentimentele cu mai multă căldură.

Nu mi-am făcut încă o listă cu ce aş vrea de la Prea-Bunul-An 2008, dar am câteva idei pentru Dorinţa-De-La-Miezul-Nopţii. Aş vrea să urc puţin în podul fantastic al copilăriei şi să-mi iau de acolo puterea miraculoasă de a vedea totul cu ochi de copil. Aş vrea o bucăţică din Muntele de Vată de Zahăr şi o salată din Grădina Ursului. Aş vrea curajul de a visa la zâne îndoit de puterea de a împărtăşii apoi tuturor măcar puţin din visul meu. Şi aş vrea, mai presus de toate, să merg fără ezitare înainte, să mă aventurez mai hotărâtă în neprevăzut şi să mă înconjor mereu de prieteni vechi şi noi.

Dar tu? Ce vrei de la noul an? La ce speri cu adevărat? Am auzit că noul an va fi într-adevăr mai blând. Cred că asta înseamnă că poţi să ceri exact ceea ce îţi doreşti. Cel puţin eu aşa sper. Pentru că nu am de gând să-l las să scape prea uşor. Nu de data asta.

Am trăit, cu toţii, încă un an încărcat cu minuni, dragoste, dezamăgiri sau renunţări. Sperăm, ca în fiecare decembrie, la ceva mai bun în anul ce va să vie. Poate la puţină blândeţe. Un strop de afecţiune. Mai multă susţinere. Ne dorim sănătate, prosperitate, fericire. Mai puţine dezamăgiri. Sper să aveţi parte de ele. De toate. Vă doresc ca Noul An să vă încânte cu minuni şi să vă poarte pe aripi de spiriduş în toate cele 366 de zile ale sale.

La Mulţi Ani!

Îmi place să cred că ştiu cine sunt. Că definiţia mea este clară, sigură. Vizibilă pentru toţi cei care încearcă să mă cunoască un pic. Îmi place să cred că exteriorul este cât de cât în concordanţă cu interiorul. Că spun ce gândesc, că iubesc la fel cu sufletul, mintea şi trupul, că judec un pic înainte de a acţiona. Îmi place să cred că nu îmi fabric realitatea, ci o trăiesc.

Sunt mignona creaţă, care citeşte liniştită o revistă, în colţul cafenelei. Sunt fata cu ochelari care are mereu ceva de adăugat. Dar dacă, aşa cum spunea Neal Donald Walsh, toată lumea ar arăta la fel? Cum m-aş mai putea descrie atunci? Cum am mai putea să ştim cine suntem, dacă nu ne-am raporta la ceea ce nu suntem? Dacă toată luma ar fi mignonă, creaţă şi ar purta ochelari? Care ar mai fi descrierea mea atunci? Dacă nu ar exista oameni slabi, cum am putea spune cine este gras? S-ar potrivi oare atunci mai mult: tipa simpatică care poate râde în hohote în mijlocul străzii? Cea a cărei energie te poate copleşi uneori în mijlocul unei petreceri? Cine sunt eu? Cine suntem? Ce cuvinte ne-ar descrie oare mai bine?

Iniţial mi-a fost greu să înţeleg sensul cuvintelor lui Neal Donald Walsh: „În absenţa a ceea ce tu nu eşti, ceea ce eşti nu există.” Am priceput apoi, şi are dreptate căci, cum am putea ştii ce e binele dacă nu ar exista răul? Dacă nu ar fi oameni blonzi, nu ar mai exista nici noţiunea de brunet. Pentru că nu i-am cunoaşte definiţia. Pentru asta, mai mult decât pentru orice altceva, ar trebui să iubim din toată inima pei cei care nu sunt ca noi. Pentru că există şi pentru că ne dau siguranţa realităţii.

Şi atunci cine suntem? Cum te-ai descrie?

Doamna veselă căreia îi place să vorbească câte ceva cu toţi cei care trec pe sub fereastra ei? Tipul încruntat care cumpără în fiecare dimineaţă câte trei ziare şi o revistă, de la chioşcul din colţul străzii? Tânăra căreia îi place aşa de mult competiţia încât uneori uită că mai există şi bună dipoziţie pe lume? Cea al cărei unic moment fericit al zilei este prăjitura cu multă frişcă pe care o mănâncă seara în faţa televizorului? Bărbatul uşor cărunt care hrăneşte toţi căţeii din faţa blocului?

Ce anume te face unic? Care bucăţică din tine îi face pe cei din jurul tău să te iubească? Să te respecte? Să-şi aducă aminte de tine peste ani? Eu cred că toate la un loc. Zâmbetul, încruntarea, creativitatea, încrederea, teama. Toate sunt ale tale şi te definesc. Pentru toate acestea cel de lângă tine poate rosti acel magnific: „Te iubesc!”.

Suntem unici într-adevăr, dar unicitatea noastră, a fiecăruia, costă în cocteilul făcut de calităţi şi defecte, de felul cum ţinem ceaşca de cafea, de modul cum clipim poate mai des într-o lumină puternică, de cât de des întindem o mână de ajutor, de sunetul veseliei noastre, de forţa privirii şi de rapiditatea cu care ne ridicăm de jos, de preferinţa susţinută pentru filmele de desene animate sau pentru cele cu cowboy, de atitudinea noastră, de fiecare lucru pe care îl facem, îl gândim sau îl simţim.

“- Am auzit o povestioară drăguţă, zilele trecute, spune Morrie.
Închide ochii pentru o clipă şi eu aştept.
- Aşa. Este povestea unui mic val, care se rostogoleşte prin ocean şi se distrează grozav. Se bucură de briză şi de aerul curat până când, deodată, vede un alt val în faţa lui, spărgându-se de mal.
«Doamne, e groaznic! spune valul. Asta o să se întâmple şi cu mine!»
Apoi apare un alt val. Îl vede pe primul val, speriat, şi îl întreabă: «De de eşti trist?»
Primul val îi spune: «Nu înţelegi?! O să fim cu toţii zdrobiţi! Noi, valurile, vom dispărea! E groaznic!»
Al doilea val îi spune: «Nu, nu înţelegi. Tu nu eşti val, eşti parte din ocean».
Zâmbesc. Morrie închide din nou ochii.
- Parte din ocean, spune el, o parte din ocean.
Îl privesc cum inspiră, expiră, inspiră, expiră.”

Am dorit de mult să împărtăşesc cu voi aceste cuvinte. Dar abia astăzi am găsit timpul necesar. Atât! Cuvintele. Fără comentarii. Pentru mine acest fragment din “Marţi cu Morrie”, de Mitch Albom e suficient. Nu mai e loc de cuvinte