Îmi place să citesc, dar dacă ştiu că prietenii mei abia aşteaptă să mă asculte povestindu-le aventurile prin care trec eroii din carte, am să citesc cu mai multă pasiune încă. În căutare de detalii şi arome. Şi sunt sigură că ştiţi diferenţa dintre o friptură la grătar, cumpărată de gata dintr-un supermarket, şi friptura făcută cu prietenii în faţa blocului. Diferenţa de savoare. Diferenţa în bucuria cu care mănânci. Şi chiar diferenţa în mirosul fripturii şi al hainelor tale în urma ospăţului. Ca un oraş nou şi gol aşa este traiul fără prieteni. Ca un sătuc verde, cu multe case ţuguiate aşa este viaţa înconjurată de amici. Şi câte arome care de care mai savuroase găseşti în tocana de cartofi când nu stai singur la masă!

Caut de ceva vreme o metodă de a trăi mai bine. De a iubi mai mult. De a cânta mai cu foc şi de a râde măcar o oră în fiecare zi. Caut un mod de a uita de neplăceri. De datorii sau de lovituri. Caut probabil lucrul după care toată lumea scotoceşte, şi anume: secretul fericirii. Şi, poate doar întâmplător, mi-a trecut prin minte zilele trecute cum că o mare parte a Raiului pământean sunt amintirile şugubeţe pe care le împarţi cu prietenii. Sentimentul că cel cu care ai împărtăşit atâtea te va sprijini neîncetat este probabil chiar poarta către aceast Rai. Pentru că ce poate fi oare mai relaxant şi liniştitor decât o discuţie alungită cu un bun prieten? Să despici firul în patru. Să agiţi vechile reflecţii intense asupra lumii şi să linişteşti temerile de mâine. Să plănuieşti călătorii şi să cutreieri vârfuri alături de cel mai bun prieten. Să mângâi umărul care ţi-a adăpostit lacrimile. Să râzi în hohote.
În această căutare a mea pentru ceva mai mult, am dat de curând peste un citat din spusele lui Muhammad Ali, citat care mi-a confirmat gândurile, care mi-a întărit credinţa în acest Rai pământean. Fragmentul suna cam aşa: „Prietenia e lucrul cel mai greu de explicat. Nu este ceva ce se poate învăţa la şcoală. Dar dacă nu ai învăţat ce înseamnă prietenia înseamnă că nu ai învăţat nimic.” Şi sunt totuşi atâţia care nu învaţă vreodată să fie prieteni adevăraţi. Câţi dintre noi nu aşteaptă mereu o mână prietenească să-i bată pe umăr la nevoie, dar nu ştiu să ofere poate niciodată acelaşi lucru la rândul lor? Ce înseamnă să fii prieten? De cele mai multe ori îţi dai seama când cei din jurul tău îţi pot oferi sentimentul de siguranţă specific apropierii unui prieten sau nu. Dar cum îţi dai seama dacă cel din faţa ta primeşte suficientă afecţiune din partea ta? Cum poţi învăţa să fii un prieten adevărat?
Am auzit destul de des în ultima vreme că un om de succes îşi alege cu grijă prietenii cu care ar putea urca pe muntele abundenţei. Pare oarecum brutală afirmaţia, dar până la urmă mereu trebuie să avem grijă cu ce fel de oameni ne împrietenim. Mai problematică decât existenţa unei idei răutăcioase în aceasta afirmaţie, cred eu că este posibilitatea ca prietenii pe care ţi alegi să nu îţi împărtăşească sentimentele în totalitate. Să caute şi ei, la rândul lor, alţi oameni cu care să escaladeze muntele mai sus amintit. Oameni mai potriviţi decât tine poate pentru a urca panta respectivă. Şi când această posibilitate devine reală îţi aduci aminte de prietenii lăsaţi în urmă. De aromele delicioase ale drumeţiilor, de satele mici şi verzi, şi de firele pe care le-aţi despicat împreună în patru.
Să reînnozi o prietenie pierdută poate fi foarte dificil, aşa că, dacă nu îţi plac oraşele noi şi goi, mai bine ai grijă de prietenii pe care îi ai. Şi fii atent la cei noi care te aşteaptă. Tocmai pentru că există o mare diferenţă între o friptură la grătar, cumpărată de gata dintr-un supermarket, şi friptura făcută cu prietenii în faţa blocului.