„Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi” nu este doar o zicală adresată leneşilor, aşa cum am crezut mai mereu. Este o vorbă înţeleaptă spusă probabil de cineva care a înţeles fragilitatea timpului, efemeritatea vieţii şi esenţa iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.

Nu lăsa pe mâine zâmbetul pe care ai putea încerca chiar astăzi să-l îmbraci. Sunt sigură că ţi-ar veni ca turnat.

Nu lăsa pe mâine sucul pe care vrei să-l bei în compania celui mai bun prieten al tău, dar tot amâni pentru că tu crezi că nu ai timp. Nu lăsa pe mâine vorba de dragoste pe care ai putea să o spui celui drag. Nu lăsa pe mâine plimbarea pe care ţi-o doreşti atât de mult, fie ea într-o pădurice, unde plantele şi gâzele petrec în voie, sau prin marile magazine de pe strada principală.

Aşa cum probabil bănuiţi, această rubrică adăposteşte gândurile mele (încearcând desigur să fie de folos celor ce o citesc) legate de impresiile cele mai puternice pe care mi le lasă viaţa şi oamenii din jurul meu. De data aceasta cea care a lansat o mulţime de emoţii şi întrebări în mintea mea a fost o carte. Este vorba de romanul „Marţi cu Morrie”, de Mitch Albom. Eroul principal, care este pe moarte, se duce la înmormântarea unui prieten, iar la întoarcere declară deprimat: „Ce risipă! Toţi oamenii aceia spunând toate lucrurile acelea minunate, şi Irv n-a avut niciodată ocazia să le audă.”

Adevărul cuvintelor lui m-a izbit. Câte gânduri frumoase nu le considerăm neimportante şi trecem peste ele fără ca cel care a declaşat acele gânduri să le audă probabil vreodată?

Am trăi oare altfel dacă am fi cu adevărat conştienţi de moarte? De efemeritatea clipei? Oare am face exact aceleaşi lucruri şi am gândi la fel dacă am ştii că murim mâine? Câte dintre valorile noastre şi-ar mai păstra oare însemnătatea?

Ne-am lovit cu toţii, la un moment dat în viaţă, de mânerul dur al coasei morţii. Fie că este vorba de bunica care încerca prin poveşti să ne transmită câte ceva din realităţile vieţii, în timp ce mai smulgea câte o buruiană dintre plantele verzi de roşii. Sau de părinţii pe care o boală grea i-a prăpădit prea devreme. Sau de prietenul cu care construiam castele de nisip în primii ani ai vieţii. Sau de omul pe care o viaţă întreagă l-am considerat un model, dar pe care nu am mai apucat să-l cunoaştem cu adevărat. Sau, de ce nu, chiar de motanul cel bătrân, care se cuibărea iarna în spatele sobei să-şi mai încălzească puţin lăbuţele îngheţate. Cred că toţi am cunoscut, de la oarecare distanţă, moartea. Şi totuşi foarte puţini sunt acei oameni care o acceptă.

Şi spun asta pentru că, dacă am accepta cu adevărat moartea, ar trebui să apreciem cum trebuie tot ce avem. Tot ce ne este dăruit de către natură, de către viaţă, de către familie, prieteni sau colegi. Chiar şi de către cei pe care îi considerăm duşmani. Ar trebui să fim, astăzi, cei care vrem să fim.

Cuvintele pe care nu le exprimi astăzi, mâine îşi pierd sau îşi schimbă semnificaţia, asta în cazul în care îşi mai au rostul.

Ciorba din farfuria uitată pe masă nu o mai poţi mânca mâine. Pentru că va fi deja alterată. Îmbrăţişarea pe care astăzi eziţi să o dăruieşti, şi să o trăieşti totodată, mâine s-ar putea să nu mai fie bine primită.

Încetează să mai aştepţi până la primăvară, până vine zăpada, până ai copii, până te pensionezi sau până mâine. Pentru că, adevărul este, că nu ştim, de fapt, ce anume ne aduce mâine.