Îmi place să cred că ştiu cine sunt. Că definiţia mea este clară, sigură. Vizibilă pentru toţi cei care încearcă să mă cunoască un pic. Îmi place să cred că exteriorul este cât de cât în concordanţă cu interiorul. Că spun ce gândesc, că iubesc la fel cu sufletul, mintea şi trupul, că judec un pic înainte de a acţiona. Îmi place să cred că nu îmi fabric realitatea, ci o trăiesc.

Sunt mignona creaţă, care citeşte liniştită o revistă, în colţul cafenelei. Sunt fata cu ochelari care are mereu ceva de adăugat. Dar dacă, aşa cum spunea Neal Donald Walsh, toată lumea ar arăta la fel? Cum m-aş mai putea descrie atunci? Cum am mai putea să ştim cine suntem, dacă nu ne-am raporta la ceea ce nu suntem? Dacă toată luma ar fi mignonă, creaţă şi ar purta ochelari? Care ar mai fi descrierea mea atunci? Dacă nu ar exista oameni slabi, cum am putea spune cine este gras? S-ar potrivi oare atunci mai mult: tipa simpatică care poate râde în hohote în mijlocul străzii? Cea a cărei energie te poate copleşi uneori în mijlocul unei petreceri? Cine sunt eu? Cine suntem? Ce cuvinte ne-ar descrie oare mai bine?

Iniţial mi-a fost greu să înţeleg sensul cuvintelor lui Neal Donald Walsh: „În absenţa a ceea ce tu nu eşti, ceea ce eşti nu există.” Am priceput apoi, şi are dreptate căci, cum am putea ştii ce e binele dacă nu ar exista răul? Dacă nu ar fi oameni blonzi, nu ar mai exista nici noţiunea de brunet. Pentru că nu i-am cunoaşte definiţia. Pentru asta, mai mult decât pentru orice altceva, ar trebui să iubim din toată inima pei cei care nu sunt ca noi. Pentru că există şi pentru că ne dau siguranţa realităţii.

Şi atunci cine suntem? Cum te-ai descrie?

Doamna veselă căreia îi place să vorbească câte ceva cu toţi cei care trec pe sub fereastra ei? Tipul încruntat care cumpără în fiecare dimineaţă câte trei ziare şi o revistă, de la chioşcul din colţul străzii? Tânăra căreia îi place aşa de mult competiţia încât uneori uită că mai există şi bună dipoziţie pe lume? Cea al cărei unic moment fericit al zilei este prăjitura cu multă frişcă pe care o mănâncă seara în faţa televizorului? Bărbatul uşor cărunt care hrăneşte toţi căţeii din faţa blocului?

Ce anume te face unic? Care bucăţică din tine îi face pe cei din jurul tău să te iubească? Să te respecte? Să-şi aducă aminte de tine peste ani? Eu cred că toate la un loc. Zâmbetul, încruntarea, creativitatea, încrederea, teama. Toate sunt ale tale şi te definesc. Pentru toate acestea cel de lângă tine poate rosti acel magnific: „Te iubesc!”.

Suntem unici într-adevăr, dar unicitatea noastră, a fiecăruia, costă în cocteilul făcut de calităţi şi defecte, de felul cum ţinem ceaşca de cafea, de modul cum clipim poate mai des într-o lumină puternică, de cât de des întindem o mână de ajutor, de sunetul veseliei noastre, de forţa privirii şi de rapiditatea cu care ne ridicăm de jos, de preferinţa susţinută pentru filmele de desene animate sau pentru cele cu cowboy, de atitudinea noastră, de fiecare lucru pe care îl facem, îl gândim sau îl simţim.