Ascultam ieri dimineaţă o emisiune radiofonică, care dezbătea corectitudinea limbii române vorbite în prezent. Moderatoarea emisiunii, alături de o doamnă profesor universitar şi de senatorul Adrian Păunescu erau cu toţii de acord asupra faptului că actuala limbă română vorbită în popor nu este una dintre cele mai corecte.

Pe lângă exemplele de greşeli gramaticale (folosirea lui „care” în loc de „pe care” etc.) şi ortografice făcute de populaţie, cu un oarecare ajutor şi din partea mass-mediei, senatorul Adrian Păunescu a comparat limba vorbită astăzi cu cea folosită de Eminescu, în favoare evidentă a celei din urmă.

Cu toate că sunt de acord asupra celorlalte puncte din discuţie – românii au uitat într-adevăr să-şi iubească şi să-şi respecte limba, vorbind-o corect – nu cred totuşi că suntem cu toţi genii ale limbii. Da, trebuie să vorbim şi să scriem corect, dar nu putem să ne comparăm limbajul cu cel al lui Eminescu, Caragiale sau Nichita Stănescu.

O societate în care limbajul poetic, metaforele şi abstracţiunile ar fi folosite în mod curent ar putea fi o societate interesantă şi chiar amuzantă, recunosc. Dar, după un timp, limbajul ar deveni obositor şi fals. Cum ar fi să auzim ţăranii (sau ţiganii intermediari) vânzându-şi marfa în piaţă pe versuri plastice? Am împrumuta din limbajul lui Caragiale pentru a ne certa cu funcţionarii atunci când e nevoie?

O limbă frumoasă, clară şi corectă, o limbă vie, cred eu, este aceea în care oamenii pot exprima atât poezia vieţii lor cât şi prozaismul deplin. Nu versurile trebuie introduse în limbajul zilnic al trecătorului oarecare, ci gramatica unei limbi care ne însoţeşte, prin bune şi rele, de veacuri.