Ştiu că în această perioadă a anului eşti foarte aglomerat de scrisorile primite din toate colţurile lumii. Ştiu că eşti bătrân şi obosit, dar mai ştiu şi că sărbătorile de iarnă şi turta dulce îţi dau, an de an, mai multă energie decât are un copilaş lăsat să scotocească printre cadouri. Aşa că nu găsesc niciun motiv pentru care nu ai citi cu atenţie şi scrisoarea mea. În plus, promit să fiu scurtă în ceea ce am de spus, ca să nu-ţi obosească ochii prea tare.

În primul rând aş vrea să-ţi mulţumesc pentru că, deşi an de an ţi-am cerut poate lucruri care mai de care mai trăznite, tu mi-ai ascultat mereu doleanţele şi mi-ai adus ce am vrut. Mulţumesc pentru păpuşile primite în copilărie, pentru gesturile frumoase făcute de persoane la care nu mă aşteptam, pentru ninsorile extraordinare, pentru priveliştea pe care am admirat-o anul trecut şi pe care nu o voi uita niciodată şi, mai ales, pentru toate speranţele înstelate pe care le aşezi sub brad la Crăciun.

Nu ştiu dacă am văzut poate prea multe filme de science fiction, dar, anul acesta, aş vrea să te rog Moşule, dacă poţi, să îmi aduci o putere specială. Aş vrea ca îmbrăţişarea mea să vindece suflete şi să încălzească priviri. Aş vrea ca zâmbetul meu să dizolve sarcasmul. Prezenţa mea să aducă linişte, iar glasul meu să emane numai bucurie. Aş vrea să-i pot iubi pe toţi mai mult şi să ştiu să o arăt mai bine. Făgăduiesc că nu am să folosesc această putere împotriva cuiva, ci doar am să ajut cât mai mulţi oameni.

Dacă nu se poate şi nu se poate să îmi aduci acest cadou (şi îmi închipui că vei face tot posibilul ca să îmi îndeplineşti totuşi dorinţa), aş vrea Moş Crăciune ca toţi oamenii, pe care îi iubesc, să zâmbească. Îţi cer să însănătoşeşti părinţi, să dai în dar speranţe sub formă de acadele şi să împaci suflete ce zac în umbră, să călăuzeşti paşi spre drumul potrivit sau spre slujba mult visată. Îţi cer să oferi câte o cană cu ciocolată caldă, cu aromă de scorţişoară, tuturor prietenilor mei pe care îi vei găsi rătăcind mânioşi.

Şi dacă crezi că şi asta este prea mult, adu-l atunci rogu-te pe titanul Atlas să ridice, măcar pentru o perioadă, toată povară de pe umerii familiei şi prieteniilor şi colegilor mei. Să-i salveze astfel de pe plantaţiile Tristeţii şi ale Deznădejdii.

Pe scurt, Moş Crăciune, îţi cer un pic de culoare şi lumină. Îţi cer un sfârşit de an plin de iubire şi speranţe. Aş vrea Moşule să îndulceşti un pic mai mult viaţa, să aprinzi credinţa şi să poleieşti cu argint tot cerul.

Mulţumesc pentru că mai ascultat.

Te aştept cu dulciuri multe,

Ana

În dimineaţa aceasta am descoperit că frunzele tuturor copacilor din faţa ferestrei mele erau albastre. Am observat apoi o mică vrăbiuţă care parcă strânsese, o dată cu răsăritul soarelui, toate culorile curcubeului în aripile sale. Un câine bătrân, care şedea lângă zidul blocului, mă priveşte cu înţelepciune parcă şi-mi urează „bună-dimineaţa” cu grai uman. Mă întorc, puţin uimită, spre mine însămi şi, pentru prima dată, îmi dau seama că am mai crescut puţin. Că zâmbesc. Că sunt ceea ce-mi doream să fiu cu ceva ani în urmă.

Înţeleg de ce toate acestea vă pot părea simple piese ale unui vis simpatic. Dar dacă sunt mai mult de atât? Dacă ar fi simple piese ale unei dimineţi perfect normale?

Ascultam ieri o cunoscută doamnă din lumea oratorilor motivaţionali, Ramtha, vorbind despre modul cum, dimineaţă de dimineaţă, înainte ca lumea noastră interioară să-şi aducă aminte de cea exterioară şi să se conformeze ei, putem să decidem ce fel de zi vom avea. Putem fi prezenţi în acel prim moment al zilei şi să hotărâm noi toate evenimentele de care vom avea parte pe parcursul ei. Putem alege aventurile pe care vrem să le trăim. Putem stabili pe cine să iubim. Putem rezolva toate problemele de la muncă în doar câteva secunde. Atât cât îi ia minţii noastre să se trezească şi să-şi aducă aminte parametrii în care poate gândii şi limitele personalităţii noastre. Atât cât ne ia pentru a ne aminti care sunt marginile cutiei în care trăim. Dar, spune Ramtha, dacă reuşim să fim prezenţi în acea primă clipă şi să precizăm universului exact ce dorim pentru ziua în curs, mintea va uita de parametrii, limite, constrângeri. Realitatea la care ne vom trezi va fi cea pe care am hotărât-o chiar noi cu numai câteva secunde în urmă.

Putem astfel să ne recreem pe noi înşine zi de zi. Avem posibilitatea infinitului şi putem fi tot ceea ce vrem să fim. Astăzi – un om zâmbitor, mâine – un om bogat. Sau poate un veşnic călător, poate un poet renumit. Putem fi orice. Chiar şi un amic spadasin de-al lui D’Artagnan sau un forţos klingonian într-o lume Star Trek. Putem, pentru că noi creem lumea zi de zi. Şi nu găsesc niciun motiv pentru care să nu încercăm, chiar dacă numai pentru a ne distra puţin înainte de începutul unei noi zile, să ne gândim cum am vrea de fapt să fie restul zilei.


Drept pentru care eu am ales în această dimineaţă că vreau să fiu întâmpinată de zâmbete oriunde mă duc. Astăzi vreau să ascult melodiile care mi-au fermecat adolescenţa, interpretate de Bon Jovi. Vreau să-mi încălzesc sufletul cu o cană de ciocolată caldă. Să cunosc oameni interesanţi. Vreau ca toată lumea să-mi zâmbească. Şi bogaţii şi călătorii şi poeţii renumiţi. Şi frunzele albastre şi câinii înţelepţi. Şi, de ce nu, chiar şi klingonienii.